Sunt zilele acelea în care doar m-aş lăsa invăluită de mrejele necunoscutului, sau imprevizibilului. În miez de noapte, deschid larg ferestrele prin care trece parfumul vântului. Vine, nu ştiu cum, şters, de departe, ca o amintire vie. E o frenezie de dans între umbre, adiere, tăcere. Nu ştiu cum să zic, dar…toate astea mă fac fericită. Cum trec pe la fereastră soarele, copacii, stâlpii, păsările, ziua, apoi înserarea, apoi noaptea, luna. Totul e înfloritor şi renaşte.
Scrii frumos! Bravo!
Mersi! 🙂
Great.
Thanks!