Timpul vine de nicăieri, duce oriunde

Albastrul de oţel şi negrul de cerneală al nopţii poartă în sine făgăduinţa unei iluminări. Sau e încă zi. Întunericul încă n-a îngroşat şi şters formele lumii. Dar odată ce neantul acoperă totul, simţim cum un soi de gravitaţie ne videază de toată substanţa.

Revenim înăuntrul unui vis care, straniu, pare întotdeauna să repete un altul mai vechi  şi care ne readuce astfel până în lăcaşul cel mai tainic al propriei noastre gândiri. Dar e tot un vis, care nu obligă la nimic, în care nu există consecinţe. Şi se ştie prea bine că, în cele din urmă, vine trezirea.

DSC_0148

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »
%d blogeri au apreciat: