Recunoștință

Stăteam pe o bancă, îngândurată și tristă, cu o durere groaznică de măsea care mi-a adus numai coșmaruri zilele astea. Și trece un băiețel cu bicicleta pe lângă mine făcându-mi cu mâna. Îl privesc curioasă, uitând să reacționez. Apoi se întoarce, îmi zâmbește și face iar cu mâna. Îi fac și eu cu mâna. Mai dă o tură și, de data asta, se oprește în dreptul meu, îmi face din nou cu mâna și continuă să îmi zâmbească stăruitor. Îl privesc în ochi și îi întorc un zâmbet mare, apoi se întoarce mulțumit la bunica lui. Cu același zâmbet m-am întors și eu acasă. Mi-am dat seama că azi nu am zâmbit deloc. De două zile am continuat să mă plâng familiei și prietenilor de problemele pe care le aveam, ca și când un nor negru se așezase deasupra capului meu. În general, sunt o persoană optimistă, încerc să văd partea bună a lucrurilor chiar și când pare imposibil și îmi place să insuflu asta și altor oameni dar, fără să-mi dau seama, m-am împiedicat și am uitat să mă ridic. Uneori e nevoie de cineva care să îți întindă o mână și să-ți reamintească – probleme vor exista mereu, dar nu e un capăt de lume; ai curaj, ridică-te, va fi bine! Mie mi-a reamintit azi acel băiețel. Fără să spună niciun cuvânt, doar zâmbindu-mi. Și sunt recunoscătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »
%d blogeri au apreciat: