Primul an de studenție

Scriu aceste rânduri din autocar. Mă așteaptă un drum de vreo 9 ore, de la Cluj la București. Îmi vine greu a crede cât de repede s-a scurs primul meu an de studenție. Încă mă pot vedea în vara trecută stresată cu admiterea, apoi cazarea, mutarea într-un loc nou cu nenumărate bagaje și speranțe.

Prima zi de școală. Sunt pe hol, aștept să intru în sală. Sunt înconjurată de chipuri străine cu priviri la fel de curioase ca a mea. Podoabe capilare în toate culorile – verde, mov, albastru, roz, gri îmi fură ochii. Mă uit lung, dar încerc totuși să nu mă holbez prea mult. Își face apariția profa despre care se zvonea că e cea mai teribilă și care ne mărturisește de una singură mai târziu „sunt o scorpie!”. Are voce caldă și mă întreb – oare ce e atât de înspăimântător la ea? Ne întreabă pe fiecare de ce am venit aici să învățăm japoneză și dacă am mai studiat înainte. Aud persoane cum se prezintă direct în japoneză și mă gândesc în sinea mea „uaaaau!”. Îmi vine rândul. Noduri în gât, fiori prin tot corpul. Comprim în câteva cuvinte, cum nu credeam că aș putea face, motivul meu, zâmbește și trece la următoarea persoană. După ce se încheie cu detaliile introductive, stabilim să mergem undeva împreună, să ne cunoaștem. Ei vor fi colegii mei. Povestim. Povestim despre Japonia. Mult. Nu mai sunt ciudata aia din generală sau liceu obsedată de oamenii cu ochii ca bobul de orez pe care, oricum, mai toți îi consideră chinezi, fie ei japonezi, coreeni, vietnamezi ș.a.m.d. Ei mă înțeleg. Pentru că suntem legați de aceeași pasiune. Avem același țel.

Următoarele zile. Ajung la școală cu o jumătate de oră înainte și bântui pe holuri, urcând și coborând zeci de scări, încercând să ajung la clasa potrivită. Orarul ăsta cu săptămâni pare și impare, cursuri în corp A/B, etajul nu-mai-știu-care, of! Câte bătăi de cap îmi dau. Dar mă obișnuiesc. Pe la sfârștiul semestrului.

Ora de japoneză. Învățăm să desenăm. Pardon, să scriem. Ies din cochilie și prind curaj. Sunt fericită când trec la tablă și mă pricep să fac șerpișori și liniuțe. Sunt fericită când sunt strigată „Camelia-san” de profesoare și când noi ne adresăm prin ”sensei”, nu ”doamna”. Ascultăm la casetofon pronunția fiecărei silabe și repetăm în cor. Ce frumos e, nu-i așa? Și ce ușor!

Ni se spune că trebuie să dăm un test preliminator înainte de sesiune, ca să intrăm în examenul propriu-zis (regulă valabilă în fiecare semestru, până la sfârșitul facultății). Testul e împărțit în 2 părți. La fiecare parte trebuie să luăm cel puțin 8. Materia se strange zi de zi, curs după curs. Șerpișorii se complică. Apar tot soiul de ciudățenii. Panică, panică. Imediat după școală, ajung acasă, mănânc și mă apuc de învățat. Repet ca un papagal de zeci de ori cuvinte. E seară. M-aș pune la somn, dar mă simt vinovată. Cum să mă culc de acum? Parcă ar mai merge să mai învăț ceva. Mă sună mama și mă convinge să mă bag în pat. Stau pe întuneric cu ochii deschiși și îmi imaginez ordinea trăsăturilor din ideograme. Mă gândesc să închid ochii și încep să îmi penduleze în minte cuvintele auzite la școală, repetate de mine. Se amestecă și mă întreb dacă nu cumva eu am inventat cuvintele alea. Cumva, reușesc să adorm, absorbită de noutatea lucrurilor și mă trezesc. Mă uit la ceas. 5 jumate. Merg la baie, îmi stropesc fața, deschid fereastra, inspir aerul rece și mă așez cuminte la birou. Buun! E timpul să învăț.

Prima sesiune. Sunt zombi și biblioteca a devenit a doua mea casă. Gata, nu zic nimic mai mult. A, da, e în preajma Crăciunului. Învățăm colinde în japoneză pe care le cântăm cu drag la școală. Continuăm să le fredonăm pe stradă și câteva luni mai târziu. Și ce dacă e primăvară sau vară?

Trece primul semestru. Câte aventuri, câte aventuri!

Începe al doilea. Gata cu stresul și panica la tot pasul! Glumesc. Dar cel puțin acum sunt obișnuită.  Dar trece. Și trece cu bine, altfel ce aș face eu acum în autocar, tastând frenetic pe acordurile muzicii din căști și zdruncinăturile care-mi dau stomacul pe dos?

Câte aș mai povesti…dar, dacă intru prea mult în detalii, tare greu îmi e să ies de acolo. Și am vorbit numai despre școală. Dar câte s-au întâmplat în astea 10 luni la Cluj! Câți prieteni mi-am făcut, de câte experiențe minunate și incredibile am avut parte! Ce locuri și evenimente grozave! Câte am construit! E pur și simplu uluitor pentru mine. Nici dacă aș fi imaginat totul în căpușorul meu, nu ar fi ieșit așa! Am trecut prin multe momente speciale, am adunat amintiri pe care le voi prețui cu adevărat. Am râs, am plans, am iubit, am zâmbit, am fost confuză, am explorat o  nouă latură a mea, pe care nu o cunoșteam, am ascultat povești de viață.

Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat. Sunt fericită că mă aflu aici.

_DSC1145 1-vert13198410_1176459915719210_7875828736378444560_o13559042_1209385589093309_9219083162613318510_o2-vertyone_DSC1197

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »
%d blogeri au apreciat: