În miezul unei dimineţi de duminică

M-am trezit la lumina transparentă a dimineţii. Aerul era răcoros şi plin de un miros nedesluşit, dulce, pe care nu-l puteai hotărî, căruia nu-i puteai găsi un nume.O culoare puternică în care te simţeai mulţumit, liniştit, odihnit, înfăşura cu moliciune, plăcea, punea în jurul trupului ceva care aducea c-o dezmierdare. Se simţea o linişte atât de adâncă, încât orice sunet ivit părea distorsionat. În aer domnea o mireasmă proaspătă, desfătătoare. Mi-am pus pe mine o bluză cafenie de bumbac, pantaloni lejeri de culoarea frunzelor de nuc  şi o pereche de saboţi mai ponosiţi şi am pornit pe potecuţa ce duce în grădină. Uneori am senzaţia că sunt împărţită în două: o parte care doreşte să vină aici mereu când are nevoie de câteva clipe de meditaţie, cealaltă care aleargă după cea dintâi. E atât de sănătos pentru ochi, minte şi suflet să petreci chiar şi numai câteva momente privind cum iau fiinţă florile, aburul care iese din pământul umed, roua care se scurge încet pe vertebrele frunzelor! E o adevărată discrepanţă între lumea noastră şi cea de aici. Totul rezonează pe alte ritmuri, alte fluxuri.

2

3

3

4

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »
%d blogeri au apreciat: