Arta japoneză kintsugi

Kintsugi – lumina care vindecă din interior

 

„În orice lucru există o fisură: aşa pătrunde lumina înăuntru.”

Leonard Cohen, Selected Poems, 1956-1968

 

Printre mulțimea de metafore pe care le folosim să ne raportăm la viață, cicatricea este una care ne privește pe toți. După cum spunea Ernest Hemingway, „lumea îi distruge pe toţi, şi, la final, mulţi sunt mai puternici în locurile distruse”[1]; fisurile deschid în fiecare dintre noi un întreg spectru de posibilități, pentru că ”rana este locul pe unde lumina intră”[2] . Sufletul nipon a izbutit să capteze cu grație frumusețea și claritatea acestei metafore prin arta kintsugi.

„Legenda spune că povestea artei kintsugi începe la sfârșitul secolului al XV-lea, când shogunul Ashikaga Yoshimasa a dorit să își repare un prețios vas de porțelan spart în bucăți. Dorind o reconstituire care să îndeplinească și dimensiunea estetică, acesta a recurs la o reinterpretare a lipirii cioburilor cu un metal prețios topit, aurul, prin care vasul căpăta un aer de noblețe. Kintsugi 金 継ぎ, sau kintsukuroi 金 繕い, înseamnă “reparație cu aur” și a devenit arta japoneză prin care metalul prețios (o rășină cu aur sau argint) este folosit pentru a repara obiecte din ceramică. În loc să redea vasului forma inițială, făcând să dispară orice semn al accidentului petrecut, metalul umple crăpăturile și le scoate în evidență, dând vasului o nouă înfățișare și o nouă valoare. Fiecare obiect devine astfel mai bogat datorită trecutului său, al jocurilor de texturi și a noii forme brăzdată de râuri de metal prețios strălucitor.”[3]

Frumuseţea accidentelor, a neprevăzutului, a fineţii sau a ponderii materiei, a forţei subiacente sau a tresăririlor mâinii, obţinerea unor tente niciodată egale, conferă viață.

„În cazul unui vas decorativ prețios, exemplu perfect de simetrie absolută, ritm și perfecțiune neîntinată, spărtura și implicit jocul haotic al fisurilor poleite cu aur ce ilustrează un moment de violență pură reprezintă într-un plan filosofic o clipă de improvizație ce vine să întrerupă o piesă clasică, perfectă. ”[4]

Fisurile “vindecate”, scânteietoare, creează un freamăt ca o pânză pictată așezată într-un vitraliu care generează noi vibraţii ale ceramicii. Aceste dâre sunt luminate discret, din interior, de o lumină care pare închisă ca în înăuntrul unui licurici odihnit între două palme; sunt surprinzătoare și emoționante.

„În diferite regiuni și în special în Extremul Orient, se crede că aurul se naște din pământ. Caracterul kin primitiv evocă pepitele subterane. Ar fi produsul unei gestații îndelungi suferite de un embrion sau rezultatul transformării, al desăvârșirii unor metale obișnuite. Este copilul dorințelor pe care le are natura. Alchimia se mulțumește să împlinească și să accelereze transmutarea naturală; […] Aurul-lumină reprezintă, în general, simbolul cunoașterii, Yang-ul esențial.” [5]

Tehnica kintsugi în sine presupune o adevărată filozofie a spiritului japonez, conectată de „concep tul Wabi-Sabi, care are la bază trei principii Zen: nimic nu durează, nimic nu se termină și nimic nu este perfect.”[5] Vasul de porțelan menționat la început, a traversat toate aceste etape: a cunoscut descompunerea, vindecarea și indentificarea sublimului ascuns în imperfect.

Una dintre valorile cele mai profunde ale artei “kintsugi” este aceea a colaborării, reprezentată de mai multe mâini care realizează împreună un obiect unitar, fiecare autor păstrându-şi caracterul distinct. Această valoare este evidentă şi în cazul seturilor de ustensile diferite, aduse laolaltă pentru a crea acel moment unic al unei adunări, şi o putem constata, uneori, şi în cazul unui obiect luat separat. Într-un bol, de exemplu, putem vedea mâna celor doi artiști, a olarului primordial şi a lăcuitorului care, peste timp, a pus amprenta propriei sensibilităţi remarcabile prin modul în care restaurarea bolului este scoasă în evidenţă prin hașurile de aur aplicate pe un fond de culoarea argilei. „Din virtuozitatea mâinilor și din scânteia minții lor, ei au modelat acele obiecte tradiționale trecătoare, inconsistente, dar atât de seducătoare și de captivante, încât uimirea privitorului este învinsă de bucuria revelației, încântarea este dublată de sentimentul bogăției sufletești, candoarea „redescoperirii” naturii se adaugă duioșiei sau, altfel spus, rodul acelor produse artistice se conturează în sfera afectului mai mult decât în cea a intelectului.” [6]

Motivul geometric amintește de motivul clasic al năvodului, surprins într-o interpretare parțială. Unduirea molcomă a pensulei pe argila albă este asemenea unui năvod aruncat într-o apă curgătoare. În cele din urmă, constatăm că este realmente destul de dificil să separăm atracţia pur vizuală de factorii emoționali. Esteticul care maschează insuficienţa atributelor fizice, adică esteticul caracteristic obiectelor de ceramică restaurate, exercită un efect emoţional mai puternic decât calitățile vizuale pur formale. Indiferent dacă ştim sau nu cum anume obiectul a ajuns să fie restaurat, afecţiunea cu care acesta a fost păstrat în timp este evidentă în renașterea lui ca obiect recondiţionat. Dar care anume sunt acele rezonanțe emoționale pe care aceste obiecte le proiectează în afară?

Ceramica restaurată transmite, în primul rând, un sentiment al trecerii timpului. „În inconsistența și dinamica efemerului, japonezul a descoperit căi spre descifrarea noțiunii de frumos, de semnificativ, de grăitor sau, în alte cuvinte, modalitatea mai lesnicioasă a comunicării esențialului, a adevărului despre lume. Efemerul nu este zădărnicie, ci tentație mereu împrospătată de năzuință.”[7] Vicisitudinile existenței de-a lungul timpului, la care toți oamenii sunt suspuşi, nu transpar niciunde mai clar ca în ciobirile, loviturile și spărturile la care şi obiecte de ceramică sunt supuse. Această amărăciune sau estetică a existenței este cunoscută în Japonia cu denumirea de “mono no aware – 物の哀れ” (inefabila tristeţe a lucrurilor), o sensibilitate care poate fi percepută în scurgerea lentă şi inexorabilă a timpului (sabi), sau într-un moment de demarcație clară între neatins sau întreg și ciobit.

În acest din urmă caz, noțiunea de ruptură revine, dar se referă la calități imateriale, la trecerea timpului în raport cu stările fiinţării. „Japonezul nu a tălmăcit efemerul prin renunțare, prin consolare, ci l-a învestit cu valențele exprimării bogate și dinamice. El a topit în forme ale artei biruința noii sale înțelegeri.”[8] Un miraj al “înaintelui” impregnează frumusețea obiectelor restaurate.

Această sensibilitate plină de compasiune este percepută iniţial ca o impresie vizuală, însă, adeseori, ea atinge un apogeu al forţei de expresie prin referințe poetice. Ceramica restaurată transmite simultan un sentiment de ruptură și de continuitate. Acel moment în care a avut loc incidentul este captat pentru totdeauna în liniile şi câmpurile lacului recondiţionat. Acea clipă devine astfel un moment etern prezent, însă un moment care, într-un mod oarecum ciudat, trece fără întrerupere într-un altul, în care perisabilitatea este eludată prin restaurare. Avem în faţă, simultan, expresia fragilității și a rezistenței, viața de înainte de incident și viața de după. Cu toate acestea, obiectul în sine nu mai este acelaşi. În procesul lui de renaștere, el îşi asumă o identitate nouă, care înglobează şi, în acelaşi timp, transcende identitatea lui anterioară. Asemenea ciclurilor reîncarnării, o viață se încheie şi o alta reîncepe. Crăpăturile reprezintă drumurile întortocheate ce trebuie străbătute de om în timpul vieții. Și astfel, uneori, „ cel mai prețios lucru în viață este incertitudinea ei.”[9] Aceasta este expresia artistică cea mai puternică – frumusețea intensă a unui impuls comun de a prețui și a împărtăși ceea ce a rămas. Ceramica restaurată ne învață tocmai această lecție și această frumusețe.

Cu toții am cunoscut, sau vom cunoaște, cel puțin o dată în viață, înfrângerea. E o experiență inevitabilă. Însă noi suntem cei care vom alege cum să mânuim momentele de ruptură. Uneori ne blocăm în acea zdrobire și nu reușim să ne vindecăm. Sau încercăm să pretindem că destrămarea nu mai este acolo, ascunzându-ne. Precum bolurile, cănile și farfuriile, îndurăm propriile lovituri și zgârieturi. Începem să cultivăm înăuntrul nostru semințele rușinii, respingerii, eșecului, așa că evităm experiențele care ne lasă vulnerabili la aceste sentimente, altminteri oamenii din jurul nostru vor observa cât de imperfecți suntem. Și, atâta vreme cât există edificii ridicate în mintea noastră, suntem sortiți să rămânem în spatele lor.

Din fericire, dintr-o perspectivă metafizică, trecutul poate fi întotdeauna îmbunătățit; există o modalitate de a converti aceste fisuri lăuntrice într-o binecuvântare, în cusături de aur vindecătoare, pentru că „imaginația noastră este matricea din care o nouă lume se va naște.”[10] Lumina din noi, pe care o ținem ascunsă, trebuie eliberată să ne inunde mintea, emoțiile, întreaga ființă. Cea mai mare putere de a ne schimba lumea, stă în puterea noastră de a vedea ce este în spatele vălului, întrucât noi vom invoca lumea pe care alegem să o vedem. Cât timp stăm cu fermitate într-un punct de lumină – deși am putea fi înconjurați de întuneric – întunericul începe să se dizolve în nimicnicia din care a venit. Victoria noastră spirituală stă în înălțarea deasupra forțelor mentale ale fricii și limitării, obținând astfel puterea de a vindeca și de a fi vindecați. Vom gândi într-un mod nou și ne vom privi cicatricile cu alți ochi.

Vindecarea poate apărea sub forma unei viziuni ce dezleagă o ghicitoare, deschide calea reconcilierii cu cineva, sau deschide o ușă care a stat mult timp închisă. Iar miracolul s-a produs nu pentru că noi l-am generat, ci pentru că i-am permis să se creeze. Asemeni bolului de ceai spart în bucăți, momentul zdrobirii avea să-i aducă o înfățișare cu totul nouă și nebănuit mai frumoasă.

”Toate lucrurile frumoase poartă în ele semne distincte ale imperfecțiunii. Rănile și imperfecțiunile tale sunt frumusețea ta. La fel ca şi în Kintsugi, arta japoneza a restaurării cu aur a obiectelor ceramice sparte, suntem cu toții perfect imperfecţi. Spărturile şi lipiturile sunt semnele oneste ale unui trecut care nu trebuie ascuns. Rănile şi vindecările tale fac parte din povestea vieţii tale; fac parte din ceea ce eşti. Orice frumuseţe are o imperfecţiune. Tu eşti o astfel de frumusețe; cu toţii suntem.”

 

 

 

 

Bibliografie

1 Ernest Hemingway, A Farewell to Arms , 1929, Ch. 34.

2 Rumi.

3 http://www.extclub.ro/blog/articol/kintsugi-obiecte-cu-patina-vietii/.

4 Ibidem.

5 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. I, București, Ed. Artemis, 1994, p. 154.

6 https://succesulpe.wordpress.com/2013/04/21/wabi-sabi-cautarea-imperfectiunii/.

7 Octavian Simu, Civilizația japoneză tradițională, București, Ed. Herald, 2011, p. 280.

8 Ibidem, p. 279.

9 Ibidem.

10 Yoshida Kenkō, Essays in Idleness (Tsurezuregusa), 1332, (Keene, 7).

11 Marianne Williamson, Grația de fiecare zi, București, Ed. For you, 2005, p. 17.

12 Bryant McGill, Simple Reminders.

 

2 răspunsuri la “Arta japoneză kintsugi”

  1. Adrian spune:

    Foarte bine explicat,interesant,un subiect atractiv,care face parte din viaţa fiecăruia, care conştientizează, evoluţia personală…….Totul vine din interiorul nostru, care a acumulat în timp experienţe personale……

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »