Aduceri aminte

Nu îmi dau seama câtă atenţie dădeam înainte detaliilor, lucrurilor ce păreau obişnuite. Nu acordam obiectelor din jurul meu nici măcar o bătaie de gene decât dacă era ceva evident în neregulă cu ele. Când erau atât de frumoase încât trebuia să remarc asta, observaţia rămânea undeva în aer, de unde se tot înălţa cât mai departe de mine ca aburii de la cafeaua care se răceşte. Frumuseţea nu ajungea la mine în atât de multe moduri în care ar fi putut să ajungă…
Nu ştiu când am început să observ liniile fine, profunzimea sau tonurile. Nu-mi amintesc distinct nici momentul în care un ambalaj ce îmbrăca în artă un obiect oarecare mi s-a părut că înfrumuseţează pentru o clipă tot spaţiul din jurul meu, nici când am închis ochii şi am ascultat sunete pătrunzătoare, cu totul altele.

Picture 028

Sunt aproape convinsă că prima exclamaţie de uimire ce verbaliza o emoţie sinceră şi de durată în faţa naturii, a fost când am cules grăbită o petală din păr observând neaşteptat că ploua cu astfel de petale din salcâmii încărcaţi. Cred că am stat nemişcată ani-lumină în faţa alunecării aceleia a unei frumuseţi atât de efemere, pe care ştim că o vom revedea mai târziu şi, cu toate astea, nu ne putem împiedica să-i agonizăm plecarea.
E sigur acum pentru oricine că sunt o “sensibilă”, o persoană care simte emoţie în faţa unei forme diafane, la atingerea unui material moale, la auzul unei expresii şăgalnice (şăgalnic e un cuvânt şăgalnic, nu?), la adulmecarea rufelor proaspăt spălate. Înainte să ajung pe aleile cu flori de arţar ruginite şi crestate, dar focos de vii, înainte să ţin în câmpul vizual mereu un munte-reper, înainte să ridic capul din pământ şi din griji către o reclamă amuzantă şi înainte să cred că necunoscut înseamnă o şansă extraordinară de creştere, înainte de toate acestea aş fi dat din cap condescendent la imaginea unor oameni admirând copaci care se scutură. Mi-aş fi imaginat specia asta un pic defavorizată, sensibilii, ca pe nişte fiinţe plăpânde, mereu temătoare, mi-aş fi închipuit că tremură uşor în orice contact cu semenii, că trebuie menajaţi şi trataţi ca nişte bibelouri pe mileu care te înduioşează cu timpul lor trecut şi te agasează în nepotrivirea lor cu prezentul.
Acum gândesc diferit. Curiozitatea oamenilor şi felul în care înţeleg să se deconecteze, redevenind copii, este unul din lucrurile care mă atrag şi mă fascinează.

2 răspunsuri la “Aduceri aminte”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »
%d blogeri au apreciat: