27/01/2014

Ianuarie s-a scurs încet prin dreptul ferestrei, aşa cum trec norii pe cer. Aştept liniştită să se întâmple ceva. Stau pe scaun, cu privirea pierdută la o revistă de gastronomie pe care o ţin pe genunchi. Fereastra e crăpată, o boare de vânt mişcă perdeaua şi paginile revistei. Îmi ridic puţin capul şi schiţez un zâmbet ca un tremur. Îmi împreun mâinile în dreptul feţei şi contemplez imagini vag şterse în timp ce sorb din cana cu ceai lasată pe birou. Apoi închid ochii, încercând să-mi adun gândurile pe întuneric. Se întâmplă să-ţi aduci brusc aminte lucruri uitate de multă vreme. E foarte interesant să urmăreşti firul memoriei. Îndeasă la sertar tot soiul de amintiri, bune sau rele, semnificative sau nu, iar când te simţi singur, tulburat sau pur şi simplu te străpunge nevoia, cotrobăi; se încheagă o senzaţie profundă. Zăresc un drum. Îmi concentrez întreaga atenţie asupra lui, ploaia deabia a stat şi se aude o muzică în surdină. Pe marginea drumului se conturează o siluetă firavă cu mers legănat, nu-mi dezlipesc ochii de la ea. Aştept să se întoarcă, vreau să-i văd chipul. Nu o face, îşi vede în continuare de drum. Merge drept înainte până o înghite o lumină puternică. Odată cu ea, dispare şi ecoul paşilor săi. Rămân cu privirea fixată la locul unde fusese absorbită. Particulele de lumină pluteau mai departe prin aer. În cameră se lasă o tăcere adâncă. Simt o durere în tâmple; mi le apăs uşor cu degetele, apoi deschid ochii; toate imaginile care alcătuiau universul meu mental se dezintegrează într-o clipă, dispar fără urmă.

Am aţipit cumva? A fost un vis? Probabil. Cine ştie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »
%d blogeri au apreciat: